Cine diagnostichează autismul
Recunoașterea timpurie a simptomelor autismului este de mare importanță, deoarece permite o evaluare detaliată în timp util sau trimiterea copilului, atunci când este necesar, pentru diagnosticare suplimentară în instituțiile medicale de nivel secundar și terțiar.
Diagnosticul de autism se pune după o observare și examinare detaliată a copilului de către o echipă multidisciplinară care include, de obicei, un pediatru, un psihiatru pentru copii, un psiholog, un logoped.
Nu există investigații pentru autism care să poată fi efectuate prin imagistică sau prin prelevarea de probe biochimice. În schimb, diagnosticul de autism se bazează pe observarea modului în care copilul se joacă și comunică cu alte persoane și cu alți copii, pe baza conversațiilor cu părinții despre dezvoltarea și funcționarea copilului, precum și prin utilizarea unor instrumente specifice de evaluare a autismului pentru care profesioniștii trebuie să fie instruiți (CARS, ADI-R, ADOS).
Cadrele medicale și alți profesioniști vor evalua în detaliu abilitățile de comunicare ale copilului, dezvoltarea vorbirii și a limbajului, dezvoltarea abilităților cognitive, a abilităților sociale, a abilităților de joacă, precum și dezvoltarea motorie a copilului.
Pentru copiii care primesc confirmarea unui diagnostic de autism, părinții primesc o descriere clară a severității simptomelor, precum și cât de mult și ce fel de sprijin este necesar pentru copil în viitor.
Este necesară includerea copilului în programul de intervenție timpurie, care, ca măsură de stimulare a dezvoltării, se va concentra pe zonele în care se manifestă abateri. Este important să incluzi copilul în astfel de programe din momentul în care observi că există abateri în dezvoltarea copilului, până la diagnosticul final și, în momentul în care se stabilește diagnosticul, să continui cu intervențiile recomandate. Intervențiile ar trebui să includă muncă individuală cu copilul, formarea părinților pentru a stimula dezvoltarea copilului la domiciliu, consilierea părinților, sprijin în includerea copilului în mediul preșcolar.
Există diverse bariere care trebuie depășite pentru diagnosticarea precoce, cum ar fi: neacceptarea părinților că există o problemă cu copilul lor, trimiterea târzie de către medicul/pediatrul ales, personalul insuficient instruit, lipsa personalului care să efectueze intervenții timpurii.
Cercetările arată că este posibil să se pună un diagnostic precoce, încă de la 18 luni, și atunci este necesar să se înceapă cu intervenții timpurii care s-au dovedit a da cele mai bune rezultate în îmbunătățirea diferitelor abilități ale copilului în toate domeniile de dezvoltare.
