Renunțarea la scutec

Renunțarea la scutec

O provocare a părinților este aceea de a-l învăța pe bebeluș să fie curat, să ceară oliţa. Acesta este obiceiul pe care fiecare mama își dorește ca bebelușul să-l deprindă cât mai repede. Multe mame, determinate de această dorinţă, încearcă să deprindă copilul cu oliţa încă de la şase, şapte luni.

Bebelușul sub 24-30 luni nu are încă maturaţia neuronală pentru a-şi controla tranzitul intestinal şi nevoile micţionale. Până la un an, controlul poziţiei şezânde nu este perfect, deoarece nu-i permite maturaţia musculară. De asemenea, din punct de vedere psihologic bebelușul nu are încă structuri sistematizate care să ne îndreptăţească să-i cerem acest comportament. 

În jurul vârstei de doi ani, putem să-l obişnuim pe copil cu statul pe oliţă. La început, este util să încercăm să-l așezăm pe oliţă când ne aşteptăm să fie ora scaunului, fără să-l pedepsim sau să-l certăm când se întâmplă să murdărească pantalonii sau să ude patul când doarme ori se joacă. Multe din reacţiile nedorite de mai târziu îşi au originea în această tentativă precoce de a forma controlul sfincterian. Nu vă lăsaţi impresionaţi de afirmaţiile vecinei sau ale vreunei rude, care şi-a dresat copilul să facă la oliţă de la zece luni, deoarece toți specialiștii cunosc tulburările pe care le are acest „record” mai târziu (de la a uda patul în somn, cu toate că are şase ani sau alte tulburări ce nu au apărut încă). Despre felul în care este adecvat psihologic să-l învăţăm pe copil cu oliţa, discutăm după ce copilul va împlini vârsta de doi ani.

În cel de-al treilea an de viaţă, copilul poate fi deprins să ceară oliţa, să nu mai folosească scutec, să nu ude chiloţii şi să fie curat. Prima condiţie este aceea de a accepta să folosească olița; nimeni nu-l poate face pe copil să înveţe să folosească oliţa dacă el nu acceptă. A doua condiţie este că între copil şi persoana care-l îngrijeşte să existe relaţii afective pozitive, de încredere. A treia condiție, este ca maturaţia neuromusculară a sfincterelor să îl facă pe copil să fie apt să-şi controleze senzaţia de evacuare. Dacă această educaţie este iniţiată înainte ca maturaţia neurofiziologică să se fi realizat, copilul va fi profund tulburat că nu poate satisface una din dorinţele mamei. A patra condiţie este ca parinţii să privească realizarea acestei activităţi prin gradul de dificultate al copilului şi nu prin ceea ce înseamnă pentru adult.

De ce este dificil pentru un copil de doi ani să folosească olița? Materiile fecale se află în mişcare în intestinul gros şi exercită o presiune asupra rectului, care duce la relaxarea musculaturii rectale şi declanşarea unei noi mişcări intestinale. Pentru a deprinde un copil să fie curat, trebuie obişnuit să schimbe ordinea acestor faze, învăţându-l să suprime sau să amâne reflexul de expulzie al mușchilor rectali şi să ceară ajutorul mamei, să ajunga până la oliţă unde să aştepte până i se dau jos chiloţii şi să se aşeze pe oliţă. Într-adevăr nu este uşor pentru copil! 

Cum să facem acest antrenament fără să provocăm perturbări ale personalităţii copilului? Cei mai mulţi părinţi sunt tentaţi să procedeze prin a se aşeza pe toaletă pentru a-i declanşa copilului relaxarea muşchilor rectali. Este aproape sigur că nu vor reuşi, aşa cum n-ar reuşi nici adulții dacă ar fi supuşi aceluiaşi procedeu. Eroarea constă în aceea că nu se ţine seama de mecanismele urinei şi/sau  materiilor fecale, ceea ce are urmări negative asupra dezvoltării psihice și comportamentului copilului. 

Imposibilitatea de a satisface pretenţia părinţilor va scădea încrederea în sine a copilului şi va avea urmări şi asupra altor comportamente. Când vor învăţa să fie curaţi, copiii mai puţin docili vor sesiza reacţiile de succes ale mamei. Nesatisfăcând dorinţele mamei, copilul îşi va da seama că o enervează pe mamă, ceea ce, pentru el, reprezintă un mijloc de a o domina. Pe de altă parte, copilul docil se va supune mai uşor pretenţiilor mamei, dar ca urmare a conflictului trăit, va deveni mai timid. Uneori apar tulburări de somn şi dificultăţi la mâncare. 

Prin cele expuse, am încercat să demonstrăm importanţa metodelor folosite la formarea controlului sfincterian, care psihologic are aceeaşi valoare cu modul în care se face alimentaţia copilului.

Metodele folosite pentru controlul sfincterelor vor fi discutate diferenţiat: controlul sfincterian intestinal şi controlul sfincterian vezical sau micţional.

Controlul sfincterian intestinal

Se va începe prin a-l învăţa pe copil semnalul ce anunță actul defecaţiei, nevoia de a elimina. În general, la doi ani copilul este capabil să înţeleagă. Când îl vedem şi auzim că face efortul specific care însoţeşte de obicei defecarea, spunem „Ionuț face caca în pantaloni”. După ce va auzi de mai multe ori această frază, va anunţa el însuşi: „Mama, fac caca”. În continuare se va trece la etapa urmatoare: vom pune oliţa într-un anumit loc (de dorit în baie). Îl vom familiariza pe copil cu oliţa, lăsându-l să se aşeze pe ea când vrea. După ce s-a obişnuit cu ea, atunci când anunţă că face caca, îl vom duce la baie şi-l vom aşeza pe oliţă. În etapa familiarizării cu oliţa sau direct cu WC-ul, nu uitaţi să-i spuneţi: „Oliţa este pentru caca, la oliţă se face caca”! De fiecare dată după ce-a facut la oliţă, înainte de-a arunca materiile fecale, arătaţi-i ce-a făcut, lăudaţi-l şi în primele zile ale succesului, când îi oferiţi ceva, amintiţi-i că este un copil mare care face la oliţă.

Statul pe oliță este o acțiune intima! Respectați intimitatea copilului dumneavoastră! La oliță se sta în baie sau într-un loc special unde nu sunt alte persoane, ci numai părinții sau adultul care are grijă de copil.

Psihologii afirmă că scaunul făcut la oliţa este primul „dar” pe care copilul îl face mamei!

Controlul sfincterian vezical

Obţinerea controlului vezical este mai dificil decât cel intestinal. Acesta cere mai mult timp, deoarece senzaţiile necesităţii de eliminare urinară (micţiune) sunt simţite mai puţin pregnant decât senzaţia eliminării fecalelor şi se efectuează în mod reflex, în funcţie de tensiunea vezicii urinare. Defecaţia implică efectuarea actului respectiv, în timp ce micţiunea implică nerealizarea actului respectiv. Pentru copil este mai uşor să facă ceva decât să se oprească să-l facă! 

Controlul sfincterian vezical are două aspecte: controlul în stare de veghe (copilul este treaz) şi controlul în timpul somnului. Controlul în stare de veghe se realizează, în general, primul. După Arnold Gesell, acest control se realizează în trei etape. În prima etapă copilul îşi dă seama că este ud; în a doua etapă poate să spună că este ud, iar în ultima copilul poate să anticipeze şi să anunţe pe cei din jur că se va uda. Când începem să-l învăţăm să nu mai facă pe el, trebuie să ţinem seama de aceste etape.

Pentru început, ca să-l ajutăm să sesizeze că este ud, vom înlătura scutecele absorbante. Cu scutecul pe el, copilul nu poate simţi că s-a udat. Când copilul rămâne fără scutece, urina se scurge pe picioare şi astfel realizează că a urinat. Când îl vom vedea că s-a udat, trebuie să-i spunem că „a facut pipi”, lăsând la o parte o falsa pudoare; cuvântul este cel mai potrivit, copilul putând să-l înţeleagă şi să-l pronunţe uşor. După ce copilul ne va anunța în mod constant, de fiecare dată când se udă, putem trece la statul pe oliţă. La început, succesul va fi timid. Dar dacă vom avea grijă să întărim prin apreciere de fiecare dată când a anunţat şi a făcut la oliţă şi nu-l vom discredita când mai are accidente, procentul succeselor va creşte progresiv. Atunci când este absorbit de joacă sau de altă activitate, se mai întâmplă să facă pe el. Aveţi grijă şi treceţi cu vederea aceste mici incidente, făcându-vă că nu le observaţi. 

Controlul micţiunilor nocturne se realizează după ce s-a stabilizat cel din timpul zilei. De cele mai multe ori, la puţin timp după ce-a învăţat să facă la oliţă, dispar şi micţiunile din timpul nopţii. Oricum, chiar dacă udă mai mult timp patul decât ni se pare nouă normal, trebuie să ne punem din nou răbdarea la încercare. Dacă continuă după vârsta de patru ani, atunci ne vom adresa medicului pediatru. Dacă primele noastre încercări de a-l învăţa pe copil să fie curat nu dau rezultate, atunci mai amânăm cu câteva săptămâni și vom face o nouă tentativă. Feriţi-vă să interveniţi cu metode dure. Când copilul nu reacţionează la primele încercări, înseamnă că nu a atins nivelul de maturaţie corespunzator. Nu uitaţi că suntem în etapa amplelor trăiri emoționale şi a primelor manifestări ale voinţei. 

Momentele tensionate pentru a grăbi instalarea controlului sfincterian pot duce la reacţii imediate sau pot avea urmări ce se manifestă la vârste mai mari.

Răbdarea este cheia succesului!

Curând bebelușul va merge la baie când simte că este momentul „eliminărilor biologice”!